Nu-mi mănâncă! Îmi plânge cu orele! Îmi face crize de nervi!

Poate aceste cuvinte par inofensive la prima citire, însă acest reflexiv folosit de părinți uneori denotă faptul că părinții, cu precădere mamele, își iau asupra lor, (ok, a noastră🙄) responsabilitatea pentru comportamentele normale, de altfel, ale copiilor.

De cele mai mult ori, acest tip de exprimare trădează percepția părinților asupra acestor comportamente, iar motivele pot fi numeroase:

1. Relația emoțională foarte puternică - Avem o relație strânsă cu copiii noștri, minunat, dar când e PREA strânsă? Atunci când începem să luăm reacțiile și stările copiilor super personal.
2. Responsabilitatea și vinovăția - Ne simțim responsabili pentru bunăstarea copiilor și ne simțim vinovați când copiii nu sunt fericiți cu deciziile noastre.
3. Epuizare și stres - Când suntem stresae tesau obosite e mult mai simplu să luam comportamentele copiilor personal, vorba aia, paharul emoțional e gol, cum mai încasezi cu grație toate nemulțumirile?

Și foarte recent am trecut cu cel mare (5a6l) printr-o serie de reproșuri gen: Tu niciodată nu te joci cu mine! (Mă joc, dar nu cât și-ar dori el. Evident că m-a durut, mai ales că suntem într-o perioadă dificilă și obositoare), urmat de un "Nu vezi că plâng și sunt trist? Fă-mă fericit!"

Oh, dear! Heartbreaking, dar fericirea lui nu stă în mâinile mele și i-am explicat că acest lucru nu este responsabilitatea mea. Suntem legați și conectați și ne iubim enorm, dar rolul meu este să îl ajut să navigheze printre frustrările zilnice, nu să-i rezolv problema și nici nu o iau personal atunci când îmi reproșează că nu o fac.

E muncă grea și continuă și e nevoie de ani de lucru cu sine ca să poți măcar să speri să ajungi în acest punct. Punct în jurul căruia gravitez, dar cu care nu mă suprapun total, așa cum ziceam, depinde de resursele din ziua respectivă.

Sunt sigură că și ție ți s-a întâmplat să te afli într-o situație asemănătoare și e normal, important mi se pare să nu rămânem acolo și să ne schimbăm un pic mindset-ul. Copilul nu refuză somnul sau masa ca să te enerveze pe tine.

Psihologii specializați în psihologie infantilă au câteva recomandări în acest sens:

1. Copiii sunt entități independente, astfel că este important să conștientizăm că cei mici au propriile lor nevoi și comportamente, care nu sunt neaparat o reflexie sau rezultatul acțiunilor noastre.
2. Separare emoțională sănătoasă: Este sănătos să învățăm să ne separăm emoțional de comportamentele copilului, înțelegând faptul că un copil care plânge sau refuză să mănânce nu face asta pentru a a ne enerva pe noi.
3. Compasiune față de noi însene. Ușor de zis, mai greu de implementat. E musai să ne amintim că a fi părinte e greu și că nu este înțelept să ne atribuim eșecurile și momentele dificile.
   
   Și concluzia pe care m-am liniștit să o întâlnesc în cercetările mele, nu era doar a hunch ci e și părerea experților este că folosirea reflexivului în fraze precum "nu-mi doarme copilul" reflectă o percepție subiectivă a comportamentelor copiilor, care poate agrava stresul și sentimentul de vinovăție al părinților.
   
   Recomandarea și un reminder pentru mine este să încercăm să vedem comportamentele copiilor ca fiind parte a dezvoltării lor normale, așa cum sunt și salturile mentale și achizițiile motorii, cognitive, etc,. și să cultivăm o perspectivă de separare emoțională sănătoasă, fiind conștiente, în același timp, de importanța grijii și compasiunii față de noi însene.

As usual,

love, love,
Ana