Era vară, să fi avut vreo 6-7 ani, făceam picnic cu copiii de la bloc. Mai mult ca sigur ai mei nu erau acasă, pentru că altfel nu văd cum aș fi ieșit eu cu calupul de brânză afară, cu roșiile și castraveții, cu pătura aia mai bună, pregătită să fac cel mai aspectuos 𝐩𝐥𝐚𝐭𝐨𝐮𝐚𝐬̦.

M-am pregătit îndelung, 𝐚𝐦 𝐥𝐮𝐚𝐭 𝐭𝐨𝐭 𝐜𝐞 𝐞𝐫𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐬𝐚̆, mă chinuiam foarte tare să-mi fac prieteni mai ales că mai nimeni nu căuta prieteni atunci.  Locuiam într-un bloc în care majoritatea familiilor aveau câte doi copii de vârste apropiate și care erau prieteni între ei. Bine, se și certau, dar până la urmă plecau împreună la somn, seara, când fluiera vreun părinte de la geamul de baie și copiii primeau semnalul. Iar eu mergeam mereu singură în casă, și plictisită și îmi doream tare mult pe cineva, care să înțeleagă cât de greu e să fii copil de 5 ani.

Copil dornic de apartenență, de 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, am încercat din răsputeri să o impresionez, din acest motiv și show-ul de mai sus.

Dar inima mea s-a făcut cioburi, pe bune, praf, când, după picnic, 𝐬-𝐚 𝐫𝐢𝐝𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐬̦𝐢 𝐦𝐢-𝐚 𝐫𝐚̂𝐬 𝐢̂𝐧 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ și a zis că de fapt nu s-a certat cu soră-sa și că 𝐦-𝐚 𝐩𝐚̆𝐜𝐚̆𝐥𝐢𝐭, 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐜𝐮 𝐧𝐚𝐬𝐮𝐥 𝐛𝐞𝐥𝐢𝐭 𝐬̦𝐢 𝐛𝐚̆𝐮𝐭 𝐨 𝐛𝐞𝐫𝐞, 𝐬̦𝐢 𝐩𝐫𝐚𝐜𝐭𝐢𝐜 𝐏𝐀! și că nu suntem prietene. Foarte vie amintirea, pentru că îmi amintesc și ce mi-a spus, dar mai ales, cum m-am simțit. 𝐈̂𝐧𝐟𝐫𝐚̂𝐧𝐭𝐚̆. “Niciodată nu o să am prieteni”. Nodul în gât era cât o minge de tenis, nu puteam respira dar nici nu aș fi vrut să se vadă, îmi ardeau obrajii de zici că mă frecasem cu ardei iute și am simțit îmi curg lacrimile în brânză și nu văd bine să bag în cutie să plec naibii odată. Strângeam totul în viteză, voiam doar să mă evapor. Să dispar, de tot. Atât. 𝐇𝐎𝐖 𝐒𝐓𝐔𝐏𝐈𝐃!
Am intrat în casă val-vârtej, am pus ce-a mai rămas la loc, m-am trântit în pat și îmi amintesc cum 𝐦𝐚̆ 𝐫𝐮𝐠𝐚𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐟𝐥𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐭𝐚𝐭𝐚 𝐚 𝐚𝐯𝐮𝐭 𝐯𝐫𝐞𝐨 𝐚𝐯𝐞𝐧𝐭𝐮𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐦 𝐯𝐫𝐞𝐮𝐧 𝐟𝐫𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐯𝐫𝐞𝐨 𝐬𝐨𝐫𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐢𝐚 𝐞𝐫𝐚 𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐠𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐝𝐮𝐬. Știu ce o să spui, ce prostie! Ei bine, aveam 6 ani! Și nici cazul nu a fost, tata e băiat familist, pe treaba lui.

La 19 ani, am plecat de acasă, dintr-un oraș în care nu în găseam locul, la facultate, după ce “lucrasem” câțiva ani înainte să-mi fac prieteni online, în speranța că îi voi întâlni 𝙞𝙣 𝙧𝙚𝙖𝙡 𝙡𝙞𝙛𝙚, când voi ajunge în București.

Internetul le-a oferit șansa imensă, celor ca mine, să-și găsească oameni pe inima lor: cumva uniți de muzică și cu o perspectivă diferită asupra vieții, cu scopuri mărețe, cu dorința de a mai șterge un pic din inegalitățile de zi cu zi sau de a aduce, uneori, puțină alinare. Așa am luat contact cu o 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 a unei culturi alternative și mi-am petrecut următorii ani încercând să-i impresionez pe ei.

Din lac în puț, cum ai zice, dar am găsit printre ei și oamenii care m-au acceptat și cu care am putut fi eu, vulnerabilă, imperfectă și cu o groază de lucruri de învățat despre cum merge viața, în general.

Am organizat marșuri, proteste, concerte, Food not Bombs și mi-am dat silința, pe bune, să arăt lumii că 𝐈̂𝐌𝐏𝐑𝐄𝐔𝐍𝐀̆ 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐟𝐢𝐞 𝐬̦𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐞 𝐟𝐢𝐞 𝐚𝐥𝐭𝐨𝐫𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐮𝐬̦𝐨𝐫, 𝐜𝐚̆ 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐧𝐮 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐟𝐚̆𝐜𝐮𝐭̦𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐢 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚̆ 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐚𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐢 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐮 𝐜𝐚̂𝐭𝐞 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧, 𝐚𝐦 𝐟𝐢, 𝐩𝐞 𝐬𝐜𝐮𝐫𝐭, 𝐦𝐚𝐢 𝐟𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐭̦𝐢. Au fost anii în care m-am format, și, deși au fost imperfecți, au fost plini de învățăminte. Am absorbit ca un burete, am văzut ce mi se potrivește și ce nu, și am dat volumul un pic mai tare 𝐬𝐮𝐩𝐞𝐫𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐚𝐠𝐮𝐥𝐚 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐢̂𝐧 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢.

Când am devenit mamă, m-am aciuat unui grup de mame online, micuț, drăguț și bine intenționat, unde m-am regăsit, în mare parte, și, din nou am simțit nevoia unei noi comunități.

𝐒𝐞 𝐬𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥 𝐬𝐞 𝐧𝐚𝐬̦𝐭𝐞 𝐨 𝐦𝐚𝐦𝐚̆, 𝐞𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞, 𝐞𝐮 𝐠𝐥𝐮𝐦𝐞𝐬𝐜 𝐦𝐞𝐫𝐞𝐮 𝐬̦𝐢 𝐬𝐩𝐮𝐧 𝐜𝐚̆ 𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐮𝐥 𝐦𝐞𝐮 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥 𝐬-𝐚 𝐧𝐚̆𝐬𝐜𝐮𝐭 𝐧𝐞𝐬𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥.

Nesomn care m-a înfrânt, din nou, și mi-a răpit din energia de a mă bucura de copilul meu, de a sta pe covor cu el, să mă joc fără să mă gândesc că vine iar ora somnului și intrăm iar în cursa pentru adormirea copilului.

Mă simțeam ca la ștafetă, îl alăptam ca să-l amețesc un pic, apoi i-l dădeam soțului ca să-i dea decisiva, nu, nu-l bătea, îl legăna până i se făcea laptele unt în stomac, tot procesul dura vreo douăzeci sau treizeci de minute, ca să doarmă FIX 40, pe ceas. Cei cu copii știu exact la ce mă refer când zic 30 sau 40 de minute 𝐏𝐄 𝐂𝐄𝐀𝐒.

Ei bine, 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 căreia mă alipisem, deși era nedormită, nu prea era îndreptată spre căutarea soluțiilor, iar repetarea obsesivă a expresiei "𝙗𝙪𝙘𝙪𝙧𝙖̆-𝙩𝙚 𝙙𝙚 𝙚𝙡, 𝙘𝙖̆ 𝙩𝙧𝙚𝙘𝙚 𝙥𝙚𝙧𝙞𝙤𝙖𝙙𝙖 𝙖𝙨𝙩𝙖 𝙖𝙨̦𝙖 𝙙𝙚 𝙧𝙚𝙥𝙚𝙙𝙚", aproape m-a împins spre depresie. Așa că am căutat soluții.

După un eveniment nefericit, care mi-a făcut mașina să pupe un stâlp în parcarea subterană, am decis că am nevoie de ajutor. Și așa mi s-a deschis lumea fascinantă a somnului copilului.

Mai mult, pentru că abia acum simt că-mi începe cu adevărat povestea, m-a lovit o 𝐧𝐞𝐯𝐨𝐢𝐞 𝐯𝐢𝐬𝐜𝐞𝐫𝐚𝐥𝐚̆ de a crea o comunitate pe care să o ajut să nu treacă prin ceea ce am trecut eu, să ofer cât mai mult din ceea ce știu gratuit, fără să aștept ceva, în schimb, în acel moment. Aș fi strigat doar că SE POATE ȘI ALTFEL! NU TREBUIE SĂ FIE AȘA DE GREU! (Nu vorbesc aici de cazurile particulare, dar pe vremea aia nici măcar igiena somnului nu era la modă)

Așa că am învățat în pandemie cu cu un copil de 1 an acasă pentru certificarea de 𝐂𝐨𝐧𝐬𝐮𝐥𝐭𝐚𝐧𝐭 𝐢̂𝐧 𝐒𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥 𝐂𝐨𝐩𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 și am început să lucrez într-un ritm amețitor și cu foarte mare seriozitate: 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐮𝐥𝐭𝐚𝐭̦𝐢𝐢 𝟏:𝟏, 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞𝐦𝐢𝐧𝐚𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐒𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥 𝐂𝐨𝐩𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐢𝐧 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚, 𝐥𝐢𝐯𝐞-𝐮𝐫𝐢, 𝐚𝐦 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐢𝐭 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐬𝐨𝐦𝐧 𝐧𝐨𝐧-𝐬𝐭𝐨𝐩. Și 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐚 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐩𝐮𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐫𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆, prin 𝘸𝘰𝘳𝘥 𝘰𝘧 𝘮𝘰𝘶𝘵𝘩, pentru că în mine, mamele au găsit piesa lipsă, înțelegerea pe care nu au găsit-o pe grupurile de mame unde li se spunea că “așa-s copiii”.

Copilul ăla mic care atât de mult a ținut să-și creeze o comunitate  din singurătate și care nu știa dacă are ceva de oferit sau nu, a plâns de bucurie când am fost invitată să țin primul live pe Instagram care a fost urmărit în timp real de câteva sute de persoane, când subiectul somnului copilului în România încă era semi-tabu.

𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐩𝐨𝐫𝐧𝐢𝐭 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫-𝐨 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐝𝐞 𝐛𝐚𝐳𝐚̆, 𝐝𝐞 𝐚 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐭̦𝐢𝐧𝐞, 𝐚 𝐜𝐚̆𝐩𝐚̆𝐭𝐚𝐭 𝐚𝐬𝐭𝐟𝐞𝐥, 𝐮𝐧 𝐬𝐜𝐨𝐩 𝐦𝐮𝐥𝐭, 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐧𝐭. 𝐀 𝐝𝐞𝐯𝐞𝐧𝐢𝐭 𝐮𝐧 𝐫𝐞𝐟𝐮𝐠𝐢𝐮 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐞𝐢 𝐜𝐡𝐢𝐧𝐮𝐢𝐭̦𝐢 𝐝𝐞 𝐧𝐞𝐬𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫.Am studiat și am învățat până a ajuns să pară că e ușor ceea ce fac.

𝐒̦𝐢 𝐜𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐢 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬𝐢𝐦𝐩𝐥𝐮, 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐭𝐚̆𝐩𝐚̂𝐧𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭𝐞, deci niciodată nu m-am ferit de lucrurile care m-au scos din zona de confort dacă am văzut un potențial de mai bine în situația respectivă. Așa am crescut, prin muncă făcută cu maximă seriozitate.

𝐂𝐮𝐦 𝐚𝐫𝐚𝐭𝐚̆ 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐜𝐮𝐦?Are aproape 50000 de părinți pe cele 3 platforme împreună (Instagram, Facebook și website) și a crescut organic pentru că 𝐬𝐜𝐨𝐩𝐮𝐥 𝐦𝐞𝐮 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐢̂𝐧𝐭𝐨𝐭𝐝𝐞𝐚𝐮𝐧𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐢𝐧𝐬𝐩𝐢𝐫, 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐣𝐮𝐭 𝐦𝐚𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐢𝐛𝐚̆ 𝐨 𝐯𝐢𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧𝐚̆, 𝐦𝐚𝐢 𝐬𝐚̆𝐧𝐚̆𝐭𝐨𝐚𝐬𝐚̆.

Dacă cel mic al tău nu doarme, ești obosită și frustrată și simți că nu te regăseși în cercurile în care ți se spune că e normal să fie așa, află că împreună putem face să ne fie un pic mai ușor, că am creat acel spațiu safe și non-judgemental unde emoțiile de orice fel sunt binevenite ș un spațiu în care mama contează, la fel de mult, ca bebelușul.

Am povestit aici cum am ajuns să creez I Love Sleep, Baby!, pornind de la principala valoare a brandului meu, despre miezul a ceea ce fac - 𝐫𝐞𝐮𝐬̦𝐢𝐦 𝐜𝐮 𝐚𝐣𝐮𝐭𝐨𝐫 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧𝐜𝐨𝐧𝐣𝐮𝐫𝐚̂𝐧𝐝𝐮-𝐧𝐞 𝐝𝐞 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐮𝐬̦𝐢 𝐬𝐚̆-𝐬̦𝐢 𝐨𝐟𝐞𝐫𝐞 𝐭𝐢𝐦𝐩𝐮𝐥, 𝐞𝐱𝐩𝐞𝐫𝐢𝐞𝐧𝐭̦𝐚 𝐬̦𝐢 𝐩𝐚𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐟𝐚𝐜.

Spune-mi în comentarii, care consideri că este principala valoare după care te ghidezi în viață, sau, de ce nu, în business? Știu că sunt citiă de părinți antreprenori, e un exercițiu bun să aflăm care e valoarea voastră core.

love, love

Ana aia (care nu mai e atât de) mică